"Fericire sub limite"

Vasile Baghiu si al sau roman cu titlul sus-mentionat, se pare o opera in proza cu greutate in literatura romana contemporana. Domnul Baghiu: prozatorul, psihologul, asistentul medical, colegul, profesorul...
I-am spus colegului meu de catedra, Vasile Baghiu, ca am citit primele 100 de pagini ale romanului sau lin; ulterior, planurile imbinate, replicile-cand ale unui personaj, cand ale altuia- au facut "carari sinuoase" pe creieru-mi.
Dupa cateva pagini parcurse asa, trecand dintr-un plan in altul, de la un erou la celalalt, am relativizat totul. Am inteles ca acesta e stilul romanului. Si e foarte bine ca e asa. Pentru ca pana la final, astfel a curs. Si nu in alt chip! Si s-a desfasurat frumos si bine inchegat.
Obisnuisesc sa citesc uneori cate doua-trei romane, simultan. Paralel cu "Fericire sub limite" am lecturat "Cafeneaua tineretii pierdute" a lui Modiano. 
Marturisesc insa ca adesea ma duceam cu drag, mai repede, inspre "Fericire...".Volumul e mult mai dinamic si mai fluent decat cel al lui Patrick Modiano.
Imbina scriitorul Vasile Baghiu perioada contemporana cu al sau Facebook, cu o alta perioada, vetusta, dar neuitata.Celor care l-au trait le reaminteste ceva despre comunism, iar cei tineri reusesc-cred- sa-si faca o impresie-simpla-despre "vechiul regim".
Dar naucitoare (asa cum ii place sa spuna insusi autorului)-mai mult spre final- este intalnirea scenelor de moarte cu cele ale vietii, momentelor de boala, degradare, plans, tristete, cu altele de fericire, "in limite si peste limite", as scrie eu.
Finalul, recunosc, m-a dus intr-o anumita zona de tristete, pentru ca personajele, toate, erau invaluite de un soi de rau fizic si metafizic; ca in strofa lui Nichita Stanescu:
"Mai ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu
caci imi este foarte rau"